bluehipy

Nu pot trai cu ea. Nu asa cum vreau, nu asa cum visez, nu asa cum imi pot accepta.
Si atunci am plecat.
Furtuni de cuvinte… reprosuri, avalanse de concluzii… acuzatii.
Am iubit-o ? nu am iubit-o ? Am iubit-o la inceput? la sfarsit? un pic? deloc? o mai iubesc inca?
Daca o iubesc de ce plec?
Plec pentru ca nu pot merge mai departe cu ea. Nu pot fi fericit cu ea. Nu rade cum imi place. Nu ma simte desi … ma intuieste. Nu se gadila. Nu se joaca. Nu ca mine. Nu suntem complementari.
Ma iubeste … ma iubea. Imi gatea … aproape des. Imi spala una alta … aproape la timp. Era incapatanata. Ambitioasa. Puternica linga mine. Umila linga mama ei. Timida in lume.
O iubesc … dar nu pot trai cu ea mai mult. Asta insa nu inseamna ca nu mi-e dor de ea, ca nu-mi lipseste cu toate ale ei, ca nu voi plange din timp in timp cand imi voi aminti chipul ei zdrobit de durerea despartirii si acoperit de lacrimi.
E rea.
“Tu trebuie sa traiesti cu decizia pe care ai luat-o” mi-a scris acru … sau poate amar.
Stiu, nu trebuia sa mi-o spuna. Si oricum nu trebuie sa traiesc cu aceasta decizie, pot la fel de bine sa mor cu ea, e alegerea mea.

De ce trebuie sa fiu uitat? de ce trebuie sa fiu negat?

De ce trebuie sa dispar de tot pentru ca am ales un alt drum? Nu mai am acelasi suflet cald? aceeasi inima? aceleasi maini? aceleasi ganduri?

Poate ca asa se procedeaza cand iubesti asa cum ma iubea ea…
Poate ca e mai bine sa pierzi si prietenul odata cu iubitul…
Poate ar fi mai bine sa fac si eu la fel … dar nu pot sa ma mint in halul asta. Eu traiesc cu deciziile pe care le iau … ea, ele … isi permit luxul uitarii. Poate e mai bine.

Astazi, 20 mai 2007, am primit cea mai trista veste din viata mea de pina acum.

Nu am sa mai rad niciodata la fel. Nu am sa mai plang niciodata la fel.

Ceva se va schimba in mine pentru totdeauna.

De o vreme am inceput sa cant din nou … incet incep sa incerc sa redevin.

Unde m-am pierdut ? Cand ? De ce ? Greu de spus. Ultimii ani mi-au trecut ca un vis, uneori frumos, cel mai adesea complex.

Unul din multele mele defecte este acela ca sunt usor influentabil. Asta neinsemnand ca oricine ma poate influenta intr-un sens sau altul ci mai degraba ca atunci cand aud o idee pe care o aprob sau care ma fascineaza o retin si o diger.

De timpuriu am gustat urmatoarea judecata:

“O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie… Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei…“

pentru cei ce nu recunosc autorul e vorba de Camil Petrescu iar citatul apartine unui monolog al unuia din personajele sale.

Nu stiu daca altii mi-ar impartasi concluziile dar pentru mine vorbele acestea aduceau o idee geniala.

Din nefericire am frant textul in doua.

O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie - superb … e inutil sa cauti ACEA mare iubire, e suficient sa-ti fie drag cineva si pe acest fundament poti construi in exterior si in interior, prin autosugestie, pentru ca intr-un final sa dezvolti o mare iubire.

Inca din frageda adolescenta am imbratisat ideea asta si m-am straduit sa ma conving ca una sau alta din fetele cu care ma intalneam este marea mea iubire.

Continui sa esuez. De ce ?

Poate pentru ca partea a doua a textului e cel putin la fel de importanta si necesara …. trebuie timp si complicitate pentru formarea ei …

si daca timpul , vrei nu vrei, il investesti in egala masura cu celalalt, la complicitate cred ca am stat prost.

 

Eu sunt un tip pasional, care se impaca greu sau deloc cu jumatatile de masura. Cei care ma cunosc stiu asta.

Cand ma supar …. ma supar rau de tot. Cand ma bucur, o fac din tot sufletul. Cand iubesc, iubesc cu toata fiinta mea.

Sunt mai mult singur.

Relatiile mele cu rudele, parintii, fratii sunt aproximativ nule. Cand ma atasez de cineva, cu acea persoana se umple toata fiinta mea cu suflet si ganduri pentru ca altfel sunt gol.

Afectiv sunt un burete si un izvor in acelasi timp.

De ce esuez in a mentine autosugestia ?

Pentru ca nu exista complicitate. Joc un joc de care stiu doar eu si ale carui reguli le cunosc doar eu.

O vreme supravietuim prin coincidente apoi ma trezesc singur iar si plec. Ele spun ca le-am parasit, cand de fapt, ele ma parasisera cu mult inainte. Ironic nu ?

Nimic nu dureaza o vesnicie, putine dureaza o viata de om. Iubirea nu e o faclie a carei flacara arde de la sine, e nevoie de efortul a doi pentru a o sustine. Voi cei ce stiti ca iubiti , nu va priviti perechea ca pe ceva ce vi se cuvine, nu asteptati dovezi de iubire, nu va trambitati dezamagirile unor asteptari indoielnice ci mai bine pastrati arzanda iubirea in inima celuilalt. Sacrificiul e singurul drept al celui ce iubeste.

Nu iubiti negustoreste, nu iubiti cu asteptari si pretentii la recompense. Iubiti neconditionat, imaculat. Fiti fericiti ca cineva in lumea asta a starnit in voi cel mai nobil si mai viu sentiment.

Le sunt recunoscator celor ce spun ca m-au iubit, celor ce spun ca sunt egoist, orgolios, celor ce spun ca m-au iubit asa cum sunt eu, cu toate defectele mele. Eu ii voi iubi mereu asa cum ei nu m-au putut iubi niciodata: fara limite, fara asteptari, fara compromisuri, fara grade de comparatie si mai ales in absenta lor.

Iubirea mea nu leaga. Iubirea mea da aripi.

 

De o vreme am inceput sa cant din nou … mai trist, tot mai trist.

“… pe stancile din Bicaz sau in fata calculatorului, in amfiteatrul friguros cu murmur prevestitor de examen sau pe poteca, plina de zapada, care a uitat drumul spre cabana ...”

  Am remarcat la mine, dar s-o fi intampland si la altii, ca uneori, drumul spre o reusita, ma trece printr-un soi de criza de panica cel mai adesea cand am de facut ceva contra cronometru.
  Ma apropii increzator de clipa confruntarii , incep vitejeste si  zdrang ! la un moment-dat ma simt neputincios. Realizez ca nu voi face fata acelei solicitari in timpul impus. Ma resemnez. Si apoi din mijlocul oceanului de liniste si calm in care plutesc incep sa vad solutiile problemei si duc la bun sfarsit ceea ce am de facut.
  Nu e un scenariu norocos, e doar un graf al starilor prin care trec adesea …
  Mi se intampla pe stancile din Bicaz sau in fata calculatorului, in amfiteatrul friguros cu murmur prevestitor de examen sau pe poteca, plina de zapada, care a uitat drumul spre cabana.

 Am primit de curand un banc legat de un tip care moare in timp ce face dragoste cu o femeie si mi-am dat seama ca nu am auzit niciodata ca vreo femeie sa fi facut stop cardiac in timpul actului sexual. Nu acelasi lucru as putea spune despre barbati, care , pare-se, mor pe capete incercand sa-si satisfaca consoartele.

 Sa fie oare din cauza ca doar barbatii pun inima in sex ?

  Muzica a ocupat un loc important in viata mea inca de timpuriu. In casa nu se asculta orice, nu ca s-ar fi ascultat muzica de opera sau opereta, nu , nici pomeneala, dar am avut printre altele norocul, singurul dealtfel, de a nu ma naste intr-o familie cu mari indragitori ai muzicii populare romanesti sau a stilurilot folclorice bizantine ori indiene :))
  Spuneam deci ca in casa se ascultau alde Beatles, Rolling Stones, rock in general dar si chitara clasica, jazz … si iaca asa, subsemnatul ajunse in pragul adolescentei foarte simtitor la subiectele abordate in piesele preferate ale trupelor vremii. Compact a fost poate trupa cea mai ascultata in vremea anilor mei de liceu. Imi amintesc si acum ca aveam obiceiul de a suferi din cauza ca majoritatea pieselor “de dragoste” nu aveau semnificatie pentru mine: nu avusesem parte de o mare iubire, de o despartire crunta, de o gelozie teribila, nu inselasem pe nimeni si nimeni nu ma inselase. Toate acele cantece nu vorbeau despre mine si nu puteam, credeam atunci, sa le simt pe deplin.
  Acum toate cantecele “de dragoste” au un inteles si pentru mine… nu-mi pare rau dar nu e cum mi-am imaginat atunci.

 Deseori mi se intampla ca un miros sa ma trimita cu gandul la un anumit moment din timp. Sunt sigur ca nu mi se intampla doar mie.
 Toate anotimpurile isi anunta sosirea printr-un miros specific. Dintre toate, mirosul toamnei la sfarsitul verii mereu m-a luat prin surprindere.
 Nu cu mult timp in urma autobuzele si troleele s-au reumplut de tineri, elevi - studenti , semn ca a inceput scoala, asa se face ca in una din zile m-am trezit inconjurat si inghesuit de liceeni.   Atunci mi-am amintit ca liceul miroase a guma de mestecat, de menta .

  Ne boteaza imediat ce ne nastem si ne initiaza in “tainele bisericii”. Mai apoi iti vor zice ca tocmai in aceea sta credinta, in a crede ca un dumnezeu exista si ca fiul lui a facut si a dres pentru noi pacatosii… Ma intreb daca un dumnezeu care se tine atat de ascuns le-ar ingadui sa-si imprastie bisericile ca ciupercile prin lumea asta, dand in vileag, ceea ce el vrea ca fiecare din noi sa descopere inidividual?
 Ce inseamna “liberul arbitru” intr-o societate in care religia ti-e data la nastere si vei fi educat in spiritul ei mult timp inainte ca ratiunea sau sufletul sa apuce sa se trezeasca si sa-ti dicteze altfel?

O alta bucurie a firii care m-a umplut de cand am patruns in viata agitata a capitalei, este deplasarea cu mijloace de transport in comun. Eu fiind un partizan acerb al mersului pe jos, m-am vazut nevoit sa devin un fidel utilizator al autobuzului si asta nu pentru un sfert de ora sau juma de ceas sau un ceas ci intre doua si trei ceasuri pe zi !! O ora - o ora jumate dus si asisderea la intoarcere. Evident ca nimeni nu ma opreste sa merg pe jos la serviciu inafara distantei imense pe care as avea-o de parcurs.
 Acestea fiind spuse, in fiecare dimineata de zi licratoare sau mai putin lucratoare, ma indrept cu emotie si speranta inspre prima statie de autobuz.
 Este foarte interesant, si asta imi aminteste de o secventa din Cel mai iubit dintre pamanteni, ca numerle autobuzelor nu se pronunta cu sute zeci unitati cum stiam eu ci pe cifre, asadar autobuzul trei sute trei zeci si unu devine  trei trei unu. Daca nu apuci sa vezi ce scrie pe tablia sau afisajul jigarit al masinii si faci greseala sa intrebi con-oraseanul de linga tine - era trei sute trei zeci si unu ? - ai mari sanse sa te izbesti de  o tacere lipsita de semnificatii sustinuta de o privire tampa cu clipit nedumerit si un - ce zici ?
 Autobuzele sunt foarte grabite si pauzele din statii sunt mult mai scurte decat cele cu care eram obisnuit si, mai mult, nici unul nu va opri sa te lase sau sa te culeaga dintre statii. Imaginea unei babute care nu a mai reusit sa urce si a ramas cu o mana in aer si privirea dusa spre retrovizoarea din dreapta soferului, nu e una rara in Bucuresti.
 Odata aburcat in mijlocul de transport, impins si uneori calcat in picioare de cei din spatele tau, daca ai noroc te vei aseza pe un scaun lipicios, pe care cine strie cine a stat cu o ora in urma, daca ai ghinion, te vei spanzura de barele de sustinere si te vei lasa balanganit in ritmul autobuzului / tramvaiului / metroului / trolebuzului dansand acelasi dans cu ceilalti pasageri.
 Daca dimineata autobuzul miroase a pasta de dinti, after-shave, deo-spray, parfum de baba si nu rareori a danf de tuica trasa dusca la botul calului in bomba din cartier, ei bine, seara lucrurile se complica din punct de vedere olfactiv. Imi este familiara deja imaginea omului imbracat la costum, cu camasa calcata, cu guler scrobit care acopera elegant cravata care se asorteaza fin cu pantofii si vestonul prin care razbeste un miros de transpiratie elaborata care ma trasneste prin nas direct in moalele capului si de acolo imi intoarce pe dos stomacul ulceros. Multiplicati aceasta senzatie cu o suta si o sa ajungeti la duhoarea care te intampina intr-un autobuz intr-o seara de vara. Uneori in aglomeratie simti exact ce probleme de digestie are cel din spatele tau sau de cand nu a mai fost la stomatolog domnisoara din stanga ta.
 Apropos de aglomeratie , imi vine un gand un “incident” cu o doamana intre doua varste, proaspat infipta in spatele meu la ultima statie care, evident, era lipita de mine in proportie de 75%. Dupa o vreme in care m-a tot sagetat cu privirea chioras, a dat in clocot - Baiete ! chiar nu te poti tine pe picioare ? Am ramas tamp. Ea se suise in urma mea si de cateva minute bune imi maltrata posteriorul si tot ea ma acuza acum ca ma sprijin pe ea, era culmea nesimtirii. M-am intors, am privit-o si am intrebat-o cat de sincer am putut- Doamna … credeti ca imi face cea mai mica placere sa ma ating de dumneavoastra ? In mintea mea i-am mai zis ca NU, ba dimpotriva!!! Mosul din fata mea era de alta parere ….
 Una peste alta, odata scapat dintr-un astfel de mijloc de transport, mie imi vine sa ma arunc intr-o baie, sa fac un dus, sa ma dezinfectez.

Motto:
“Decat sa vorbesti ca prostul mai bine taci ca desteptul”

 

Proaspat mutat in capitala, m-am izbit, printre altele, de un numar mare de oameni agramati. Nu ca pe plaiurile mele moldave se vorbea ca la carte dar … situatia era si este mult mai buna decat în asta zona. Trecand peste dialogurile matinale din mijloacele de transport, dialoguri in care, cel mai adesea, orice verb e folosit la singular, gen “oamenii este”, “oamenii are” si asa mai departe, am fost impresionat, neplacut, de fenomenul “DECAT” cum i-am spus eu. O sumedie de oameni, majoritatea colegilor mei, cu studii superioare finalizate sau in desfasurare, folosesc cuvantul “decat” in fraze afirmative in forma gresita… Zilnic aud formulari de genul: “Am decat una” sau “Fa decat asta” care din punctul meu de vedere suna mai rau decat o cacofonie. Pentru acestia si pentru oricine nu stie o sa scriu aici cateva exemple de utilizare corecta a cuvantului decat:

• Nu am decat doua maini. Am doar doua maini.    
• Nu mai am de facut decat o lectie. Mai am de facut doar o lectie.
• Decat sa fac asta mai bine mor!
• El face lucrurile mai bine decat tine.

 Exemple gresite nu voi da, nu de alta dar mi-e teama ca s-ar propaga :))