Crisbsilver
Nu pot trai cu ea. Nu asa cum vreau, nu asa cum visez, nu asa cum imi pot accepta.
Si atunci am plecat.
Furtuni de cuvinte… reprosuri, avalanse de concluzii… acuzatii.
Am iubit-o ? nu am iubit-o ? Am iubit-o la inceput? la sfarsit? un pic? deloc? o mai iubesc inca?
Daca o iubesc de ce plec?
Plec pentru ca nu pot merge mai departe cu ea. Nu pot fi fericit cu ea. Nu rade cum imi place. Nu ma simte desi … ma intuieste. Nu se gadila. Nu se joaca. Nu ca mine. Nu suntem complementari.
Ma iubeste … ma iubea. Imi gatea … aproape des. Imi spala una alta … aproape la timp. Era incapatanata. Ambitioasa. Puternica linga mine. Umila linga mama ei. Timida in lume.
O iubesc … dar nu pot trai cu ea mai mult. Asta insa nu inseamna ca nu mi-e dor de ea, ca nu-mi lipseste cu toate ale ei, ca nu voi plange din timp in timp cand imi voi aminti chipul ei zdrobit de durerea despartirii si acoperit de lacrimi.
E rea.
“Tu trebuie sa traiesti cu decizia pe care ai luat-o” mi-a scris acru … sau poate amar.
Stiu, nu trebuia sa mi-o spuna. Si oricum nu trebuie sa traiesc cu aceasta decizie, pot la fel de bine sa mor cu ea, e alegerea mea.
De ce trebuie sa fiu uitat? de ce trebuie sa fiu negat?
De ce trebuie sa dispar de tot pentru ca am ales un alt drum? Nu mai am acelasi suflet cald? aceeasi inima? aceleasi maini? aceleasi ganduri?
Poate ca asa se procedeaza cand iubesti asa cum ma iubea ea…
Poate ca e mai bine sa pierzi si prietenul odata cu iubitul…
Poate ar fi mai bine sa fac si eu la fel … dar nu pot sa ma mint in halul asta. Eu traiesc cu deciziile pe care le iau … ea, ele … isi permit luxul uitarii. Poate e mai bine.
